Darea in plata - intentia conteaza
Anul 2016 a debutat cu o dezbatere extrem de aprinsa:
cererea de a adoptare a unei legi privind darea in plata.
Dezbaterea proiectului a facut un intreg balet la cele mai
inalte niveluri: initiat de PNL, proiectul a ajuns pe lista de discutii a
Guvernatorului, ba chiar si a Presedintelui Romaniei. Aprobat de Parlament si
pus deocadata pe stand-by in Senat, proiectul de lege a atras si sesizarile
Comisiei Europeane.
Cum se explica atatea valuri in jurul unui proiect de lege?
Desigur, avand un caracter mai mult decat usor populist, legea
darii in plata a plecat de la o intentie evident nobila: de a oferi
posibilitatea de rezolvare (a se citi "EXIT") celor care au credite ipotecare pe care nu le mai pot sustine.
Raportat la alte tari europene România are in continuare un
nivel extrem de redus al creditelor ipotecare. Pe de o parte, posibilitatea de
achizitie a imobilelor in anii '90, pe de alta parte nivelul salarial mediu
semnificativ mai redus in comparatie cu alte state europene au determinat acest
volum redus al creditelor ipotecare. Chiar si asa, exista situatii in care
debitorii - in special cei au contractat credite ipotecare intre 2008-2009,
cand piata imobiliara si-a atins un nivel maxim - se afla in dificultate sau
chiar imposibilitate de plata a ratelor.
Legea darii in plata spune, simplist vorbind, ca un debitor
care a garantat cu unul sau mai multe bunuri
poate ceda toate bunurile ipotecate bancii, considerandu-se ca astfel au fost
executate obligatiile asumate prin
contract.
"Aparent" legea pare sa fie de mare ajutor pentru cei care
real vorbind nu mai posibilitatea de a achita ratele si - tot "aparent" -
satisface cerintele contractuale impuse de catre creditor, respectiv banca. Tot "aparent", banca si-a luat din start toate masurile asa incat 'sa nu iasa in
pierdere'.
Relativitatea vine insa tocmai din modul este abordata
imposibilitatea de plata, destul de vag definita.
In principiu, interesul debitorului este sa ramana cu bunul
imobiliar iar interesul bancii este sa incaseze sumele stabilite prin
contractul ipotecar. Ce se intampla insa cand una dintre parti isi pierde
'interesul'? In cazul in care, de exemplu, debitorul va considera ca imobilul
nu mai valoreaza sau nu mai merita efortul? Cum se face delimitatea intre
imposibilitatea de plata sau scaderea sau chiar pierderea interesului.
"Aparent", legea discutata pare astfel sa faciliteze in mod
echitabil posibilitatea de terminare a unui contract.
Si totusi, de unde atatea valuri?
O parte din valuri se fac pentru ca, da bancile nu vor
bunuri imobiliare, ci sumele de bani pe care si le-au contractat, forecastat si
le au deja in cash-flow.
Cele mai multe valuri, se fac insa din cauza naturii si efectelor
estimate pe care le va avea aceasta lege...
